Cum a vrut tata să se facă neamț…

resita palat cultural
Resita, palatul Cultural in vremea copilăriei tatălui meu...

Isteria cu admiterea în spațiul Schengen, arătarea fundului de către Germania, Franța și alte țări, mi-a adus aminte de o întâmplare pe care mi-o povestea tata, de câte ori venea vorba să mă amestec cu alți copii. Tâlcul poveștii l-am înțeles cu adevărat mult mai târziu…

Tata a coborât din vârful muntelui ca să meargă la școală, iar bucuria lui era imensă că scăpase de grija cailor, vacilor sau oilor pe care trebuia să le îngrijească și după care alerga toată ziua… Bietul de el era de fapt un fel de Niculae cu o mulțime de Bisisici, dar tata nu va ști vreodată de asemănarea asta pe care din dragoste i-am găsit-o eu cu personajul lui Marin Preda. Și ca să nu bat câmpii prea mult, voi spune că întâmplarea cu tata se petrecea în orășelul meu natal, în anii de după război, pe vremea când așezarea era locuită de mulți nemți, când să auzi pe stradă limba asta nu era nimic ciudat și nici întâmplător.

Deci, tata se uita la colegii lui nemți și-i vedea cum mănâncă șerbet. Îl scoteau din borcan și-l întindeau pe felii groase și albe de pâine făcută în casă. Sau foloseau direct lingura, scoteau șerbetul și-l lingeau, apoi mușcau din pâine. Era o chestie care pe părintele meu l-a umplut de uimire și dorință, iar asta devenise un fel de scop imediat, credea că transformarea lui din muntean în orășean se va produce mai repede dacă va mânca și el la fel. Îl înțeleg pe tata, și eu și alți copii din Banat sau Ardeal primeam pentru la școală pachețel cu pită unsă cu untură și boia de piparcă dulce și uneori cu solzi de ceapă. Așa era pe atunci. Chiar și la joacă, noi, copiii, mâncam așa, ne chemau părinții în casă la mâncare, iar apoi ieșeam imediat cu o felie de pâine cu untură în mână și băteam mai departe mingea.

Tata se săturase de mirosul de ceapă și să-i fie degetele unse, așa că a intrat în „alimentara” și și-a cumpărat o pâine și un borcan de șerbet, așa zicea el! Era o duminică de toamnă frumoasă, ceea ce l-a ajutat în încercarea lui de transformare. Și-a luat o chimeșă albă, nădragii negri și boconcii în picioare, că n-avea pantofi. Afară era cald, numai bun de mers prin oraș, iar tata se plimba cu o felie de pâine în mână pe care întinsese un strat gros de șerbet. Prin centru, prin fața Palatului Cultural, prin fața școlii, apoi înapoi la internat să mai ia o felie de pâine, să o ungă și pe aceea și să repete plimbarea. Spera să-l vadă cât mai multă lume.

După mulți ani, tata îmi povestea cu veselie că atunci, când se petrecea întâmplarea asta, el nu pricepea în ruptul capului cum de mănâncă nemții așa ceva și cum de nu se strâmbau de greață la așa o mâncare! Lui i-era silă și-i venea să vomite dar nu se lăsa, continua să bage în el, dacă așa se face la oraș, dacă acesta este prețul de a scăpa de la munte, apoi așa va face și el. Doar că tata, în fudulia lui de copil scăpat singur în lume, nu mânca șerbet cu pâine ci muștar! Și probabil că era cel mai iute muștar din câte se produceau pe atunci în Republica Populară Română!…

Din duminica aceea de toamnă tata nu a mai încurcat niciodată șerbetul cu muștarul. Și-mi dădea sfatul să fac la fel, că altfel „va fi vai de tine, te va durea de numa-numa, cum m-a usturat pe mine trei zile fundul după chestia cu șerbetul”! Și tot tata mai zicea să am grijă cum mă amestec cu oamenii. Avea el o teorie că dacă vreau să ies din neamul meu să nu mă încurc în jos cu nimeni, ci numai în sus, că altfel va fi bai! Și treaba asta am priceput-o mai târziu, mult mai târziu, căci nu înțelegeam cum este cu încurcatul în sus și-n jos, iar tata s-a dus prea repede din lumea asta ca să mai apuce să-mi explice pe-ndelete.

Cam atât am vrut eu să spun despre integrarea în spațiul Schengen.

2 Comentarii

  1. Foarte frumoasa, dar mai ales reala povestea (desprinsa din realitatea vie a multor banateni care au au avut privilegiul de a trai in comunitati „cosmopolite”). Realitatile de ieri sunt astazi istorie, dar macar de-am invata ceva din trecutul nostru (ala cu multe minusuri). Cat timp mai sunt oameni care nu doar povestesc despre ceea ce am fost, ci chiar mai si traiesc „pagini” din trecutul nostru…, suntem inca pe CALEA cea dreapta, si nu pe DRUMUL cel care duce la desertaciune. Felicitari, Matei!

  2. Te felicit Matei! Spiritul de care dai dovada, in care educatia de la parinti, simplitatea oamenilor si modul lor de viata curat si de ce nu chiar si patriotismul se simt in cuvintele tale.
    Mergi mai departe cu amintirile, ele nu pot fi uitate ci e cel mai bine sa ne fie reamintite!
    Succes!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*