Cum am rămas eu fără DIPLOMA DE REVOLUȚIONAR

Printre obiectele mele de preț erau la un moment dat: o mandibulă și un femur dintr-un cimitir medieval de lângă Băile Herculane, un craniu tot de acolo și o DIPLOMĂ DE REVOLUȚIONAR. Mai aveam și niște cioburi din cultura Coțofeni, vreo trei-patru lame de silex și alte mărunțișuri adunate de pe șantierele arheologice pe unde săpam în vacanțele mele de adolescent. Comoara asta a mea mi-a aruncat-o odată mama, sătulă de scârboșenia lor și de faptul că nu le luam la mine acasă. Le-aș fi luat cu mare drag, dar nici nevastă-mea nu le agrea. Așa că, am rămas fără ele…

Obiectul care făcea oarecum notă discordantă cu celelalte era DIPLOMA DE REVOLUȚIONAR, iar despre asta voi relata mai jos. Desigur că este vorba de evenimentele din decembrie 1989 și dacă mă întrebați dacă aș mai merge la o revoluție aș răspunde că da, numai că de data asta mi-aș scoate și eu un certificat de revoluționar. Asta așa, de-al dracului, să nu rămân eu iar singurul prost!

Aveam o mătușă care era șefă la o „Gospodina” în Carei și de la ea am primit niște carne. Așadar, după ce terminsasem operațiunea asta, în dimineața zilei de 21 eu eram în tren și mă întorceam acasă, pe atunci locuiam la Baia Mare. Lucram la Romplumb și după două zile libere urma să intru în schimbul de noapte. Mi-e greu să descriu bucuria călătorilor din vagonul mizerabil, care nu știau mare lucru decât că „dictatorul a căzut” și în fiecare gară încercau să afle noutăți strigând de la geamuri către cei de pe peron: „e adevărat, a fugit?!” Da, era adevărat, iar oamenii ridicau degetele în formă de V…

N-aș vrea să insist pe faptul că eu, având un rucsac roșu în spate, plin cu carne luată pe sub mână, cum am ajuns în gară am sărit pe scara de lemn ce ducea la pancarta de tablă uriașă cu litere de un metru pe care scria „Trăiască Partidul Comunist Român”, cred că asta era, dar nici acum nu-mi explic cum s-a nimerit scara aceea acolo! Probabil o pregătise cineva pentru altcineva, dar eu, ajuns mai repede, în iureșul coborârii din oamenilor din vagoane, parcă se revărsase un torent de haine negre care urlau „ura”, m-am grăbit să scot tabla din bolțul cu care era prinsă în zidul de beton. Apoi, împreună cu ceilalți, săream ca niște apucați pe tabla trântită la pământ. Asta era răbufnirea revoltei noastre, ne bucura enorm să vedem cum sar bucățile de vopsea roșie și albă pe pantofii sau bocancii noștri și țipam „ura, libertate”!

Nu voi stărui nici în a povesti cum m-am pupat în holul blocului cu un vecin de-al meu și strigam împreună că „am învins”, deși noi doi nu câștigasem practic nimic, poate că doar vecinul, căci aflasem după câteva zile despre el că era ofițer de securitate cu acte în regulă, lucru pe care n-aveam de unde să-l știu, nefiind mutat în bloc decât de câteva luni…

Nevasta mea de atunci, în timpul serii, când a auzit că plec și eu în oraș, după ce-mi umpluse burta cu o friptură și ascultam cum urla poporul la televizor, aproape că s-a pus în genunchi să nu merg niciunde, că am copil de crescut, nu ca alții, să se ducă ăia, cine știe ce iese și de aici! Soacră-mea zicea și ea în româneasca ei stricată că „asta nu bine ce se întâmplă, cine știe ce este în continuare” și că e cazul să nu mă aprind, să rămân acasă…

Eu, însă, luasem deja foc. Îmi aduceam atunci aminte de tot, dar nu voi povesti nimic aici și acum. Așa, pe nesimțite, am uitat că trebuie să intru în schimb și m-am pomenit la Biroul de Turism pentru Tineret, nu știu cum naiba și de ce am ajuns tocmai acolo. O femeie tânără ne-a notat numele și ne-a trimis afară, să ne încolonăm și să mergem să defilăm. Faptul că ne-a scris într-un registru mă mulțumise atunci teribil, pentru că într-o fracțiune de secundă realizasem că aș putea obține și o motivare pentru la serviciu, dacă țin bine minte chiar așa ne-a și spus duduia aceea, că ne scrie pe toți ca să primim motivări pe acolo pe unde lucrăm. Și am plecat prin oraș, încolonați ca la pregătirea militară. Strigam „veniți cu noi”, însă oamenii se uitau pe geamuri și aplaudau sau se trăgeau după perdele, dar nu cobora niciunul! Mie mi se părea că e o noapte minunată…

Undeva prin fața consiliului am găsit o stivă de lopeți și cazmale din care ne-am servit câți am apucat. Le-am scos cozile și le-am pus pe umeri. Defilam cu ele așa, ca niște puști oarbe…

Voi spune pe scurt doar două întâmplări. Prima se referă la sergentul major de la gară, pe care eram teribil de supărat pentru că îmi confiscase bradul cu câteva zile înainte. Nu atât confiscarea în sine și că pierdusem vreo 25 de lei, cred că atât, căci mi-am făcut rost de alt brăduț aproape imediat, ci doar ideea că mi l-a luat. De ce să mi-l ia? Nu era bradul lui! Cred că dacă nu avea uniformă l-aș fi pocit atunci, mai ales că știam cum i-l dăduse altcuiva, unui tip cu haină lungă de piele, o fi fost milițian, iar mie-mi plesneau dinții de ciudă. Ei bine, pe sergentul acesta major, l-am dezarmat cu vădită satisfacție. Noi, revoluționarii, când am ajuns la gară, ne-am întrebat unde o fi milițianul de la TF!? La biroul lui era lumina stinsă și ușa închisă. Mie mi-a venit ciudata idee de a-mi pune palmele pe lângă frunte și să încerc să mă uit prin geamul ușii ce este înăuntru, mă gândeam că or mai fi brazi confiscați. Mi s-a părut că-l văd pe el stând chircit sub masă, nu mai sunt sigur dacă l-am văzut cu adevărat, dar bănuiam că este acolo. Am strigat „aici e”! Și toți ne-am pus cu picioarele pe ușă până am spart-o. Acolo era milițianul TF, era speriat de moarte și se băgase sub masă.

Eu eram singurul mai răsărit printre revoluționari, ceilalți erau niște copilandri și pentru că doar eu făcusem armata și știam să umblu cu pistolul, l-am golit de incărcător pe care l-am pus pe un colț al mesei. Pistolul ea în partea opusă a mesei. Sergentul major, alb la față, își pusese mâinile după ceafă și se așezase pe scaun și se ruga de noi să nu-i luăm arma ca să nu-l dea afară! L-am trimis pe un puștan să anunțe că „am pus mâna pe un slugoi terorist” și să vină să-l ridice, iar eu și încă un copil îl țineam în șah cu vărfurile de la cele două steaguri ce le găsisem în birou. Erau ca două lănci îndreptate spre pieptul lui de tablagiu gras, deși, sincer, nu știu dacă bețele acelea de lemn ar fi putut la o adică să-i străpungă vestonul de postav gros! Dar milițianul era tare înspăimântat și mie chiar mi se făcuse oarecum milă de el, și parcă uitasem că era bișnițar de brazi confiscați…

După ce au venit niște soldați să-l ia pe subofițerul de la TF am stat și eu puțin pe o bancă. Mă odihneam. Acolo, cu un pix șterpelit din biroul milițianului, am scris pe coada mea de lopată: DIPLOMA DE REVOLUȚIONAR.

A doua întâmplare este tot la gară, când a sosit un pluton de infanterie și cică trebuia să vină unitatea de securitate de la Șomcuta, să atace Baia Mare și să facă prăpăd cu revoluția noastră. O prostie, dar atunci nu m-am prins imediat, ce drac, securiștii vin cu trenul să ocupe orașul? În fine, mă împrietenisem cu locotenentul la care am început să mă laud că și eu sunt tot de infanterie și că am făcut și eu școala militară, și chiar l-am zăpăcit pe individ, și ăla tot un copil, apoi ne-am așezat în dispozitiv să-i așteptăm pe securiști. Păzeam gara aia ca pe o galerie de artă cu tablouri de Rembrandt!

La un moment dat m-am prins eu că e trombon chestia cu securiștii, mai ales că plutonul de infanterie a plecat și am zis că plec și eu și să vină și puștimea cu mine și că-mi bag picioarele-n gară și-n tot, asta nu e revouție ce facem noi, să stăm întinși pe jos, în frig, fără arme, fără nimic doar cu niște cozi de lopeți, pentru ce?

Așa, am ajuns înapoi în centru, era deja dimineața și lumină pe afară, trecuse bine de șapte ceasuri. Era multă lume adunată, nu mai știu exact ce se întâmpla, oameni mulți, parcă se uitau la un televizor pus pe un podium, ascultau la radio sau un nene vorbea la portavoce, ceva de genul ăsta… Am văzut doi dintre colegii mei cu nevestele lor. Ne-am salutat bucuroși cu degetele în V parcă aruncându-le în față. Apoi, unul dintre ei a spus că tocmai ce ajunseseră după ce chefuiseră toată noaptea și și-au făcut și ei rost de niște ciomege, le împărțea unul prin fața hotelului. Celălalt m-a întrebat ce e la serviciu, iar eu i-am spus că n-am fost iar el a rămas interzis, cum adică, păi ce au făcut oamenii singuri pe acolo!? Dacă o să fiu pus absent nemotivat!? M-am mirat și eu de îngrijorarea lui, păi ce, era o chestie care să se poată rata!? O revoluție se poate prinde doar o dată în viață și asta dacă ai noroc…

Am aflat că amicii mei se întorceau să chefuiască, dar eu nu mai aveam poftă de nimic. M-am întors acasă. Am pus coada de lopată în spatele frigiderului și m-am culcat. Nevastă-mea se uita la televizor cu soacră-mea. A zis doar că bine că n-a fost cu împușcături… ca la București…

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*