Eseu despre un anumit tren

eu, călătorind printre ruinele prezentului...
eu, călătorind printre ruinele prezentului…

Ideea de călătorie pe care o faci o singură dată în viață, de călătorie pe care o faci doar tu sau în care nu poți lua pe altcineva decât pe tine este o obsesie pe care o poți sau nu căpăta. Poți deveni obsedat, cum la fel de bine poți trăi și fără ea. Nu pot să dau rețete despre ce înseamnă călătoria asta, cum s-ar putea ca de fapt să nici nu existe așa ceva, să fie doar un mit, un subiect de discuție. Dar, dacă există, cred că este ceva de care îți dai seama singur când începe, este ca un jalon care îți îngăduie să-ți organizezi viața în funcție de el, să definești timpul tău în funcție de el și în consecință să poți spune înainte de și după. E ca un fel de naștere a ta, o a doua naștere dacă vreți, iar a relata această autocreație a ta este un lucru cât se poate de dificil. Cum ai putea să spui cuiva că te-ai născut pe când aveai 49 de ani, că abia atunci începi să umbli și că totul va fi de acum înainte împărțit în două, înainte de 2013 și după 2013!? Acela căruia vei încerca să-i spui așa ceva, dacă nu te va crede nebun, va zice în cel mai bun caz că ai fost un pierde-vară, un greiere rătăcit…

Și totuși, eu m-am autocreat…

Desigur că nașterea asta a mea, a doua naștere, a fost premeditată cu ceva timp în urmă, și ca orice naștere de oameni are la origine tot o femeie. În cazul meu este mama, adică mama reală, mama fizică, mama din acte, mama care m-a alăptat. Singura deosebire la această naștere față de prima este doar că mama nu știe nimic și nu cred că va ști vreodată, pentru că eu nu voi fi capabil să-i spun asta, la fel cum ea nu va fi în stare să mă asculte.

Totul a început în urmă cu mulți ani, când am început să adun imagini. Să adun cărți. Fiecare bănuț câștigat îl investeam în filme fotografice, în aparate de fotografiat, în călătorii pe pământ. Fiindcă îmi plăcea să citesc mi-am cumpărat și cărți. Bursele mele din studenție se duceau în munți și la magazinele cu articole foto. Pozam și notam despre tot ce vedeam. Eram un fel de cronicar al propriului meu timp. Visam să scriu marea mea carte și-mi depozitam valorile astea la mama acasă, căci unde altundeva decât la mama poți să-ți aduni comorile!? Țineam la mama tot ce era mai valoros dintr-un motiv hidos: n-aveam încredere în alte femei! Tot la ea erau puse în păstrare și primele mele manuscrise, fotografii și diapozitive, cărțile cu autografe ale cunoscuților mei, toată lumea mea…

Într-o zi a venit criza. Pentru mine, criza asta pe care o pomenim cu toții de câțiva ani este de un concret absolut. La început mi-am pierdut sursa de existență, s-au închis ziarele și n-am mai avut unde să public, nu mai aveam cui să vând reportajele mele. Mi-am pierdut casa și pădurea în care intram când deschideam ușa de la grădină, muntele din mijlocul pădurii. Cu toate astea, mă simțeam puternic, știam că la mama am o comoară care mă va scoate oricând din impas. Așa am și gândit, mă voi duce la mama și-mi voi lua arhiva și voi face marea mea expoziție, voi intra din nou în atenție, voi obține din nou contracte, voi publica în altă parte și voi fi din nou eu. Eroare. Mama îmi aruncase totul, iar peste un timp mi-a mărturisit sincer: erau niște vechituri, ce să faci cu ele?

Când am realizat că nu mai am nimic n-am putut să scot un cuvânt. Eram mut. N-am plâns, nu pentru că n-aș fi vrut sau nu era cazul, ci pur și simplu pentru că n-aveam timp. Trebuia să găsesc o soluție și fiindcă nici nu mai aveam unde să locuiesc prima mea reședință a devenit o cameră dintr-un internat de liceu, dormeam alături de doi puști dintre care unul n-a văzut în viața lui un desfăcător de conserve.

Soarta mi-a fost darnică. Mă înscrisesem la a doua facultate. Obținusem un loc de muncă, urma să învăț să fiu și muncitor, venise timpul să-mi câștig pâinea cu palmele și cu spatele și să-mi odihnesc oarecum capul. Paradoxal, am avut mai mult timp să mă gândesc la tot, asta pentru că în timpul lucrului, neavând cu cine să schimb o vorbă și brațele neavând nevoie de discuții, am simțit că într-un fel mă eliberez. Că văd altfel.

Patru ani am fost ca un cârtițoi. Stăteam ascuns. Mergeam la lucru într-o uzină și când veneam acasă învățam și citeam netul. Am progresat, îmi luasem o cameră cu chirie, apoi m-am mutat într-o fostă uscătorie de bloc, apoi am închiriat un apartament. Am cunoscut-o pe Ea. Câteodată mai și scriam ceva. Mă rodea însă dorul de a ieși la lumină, de a simți din nou gustul primei pagini, de a merge din nou la evenimente și de a le povesti, de a călători, de mai pune mîna pe o carte adevărată, așa cum știam eu cartea, din hârtie și cu copertă.

Acum e gata, am obținut o licență de care sunt mândru, voi putea reveni în lume. În curând.

Când eram copil și mergeam cu trenul, căci pe vremea aceea nu prea erau mașini, pe culoarul vagonului veneau comercianți care vindeau cocoșei din zahăr ars cu o culoare aproape transparentă, roșie sau galbenă. Unii erau amestecați cu nucă spartă, iar mie aceia îmi plăceau și aceia îi doream, iar dacă reușeam să-l conving pe tata să-mi cumpere unul eram în culmea bucuriei. Ieșeam la fereastră și mă desfătam cu cocoșelul din zahăr ars și spărgeam nuca între dinți. Doream ca toți de pe peron să vadă că eu am un cocoș de zahăr cu nucă, atît eram de bucuros! Într-un fel, o astfel de bucurie simt și acum, dar încă nu a sosit cu adevărat vremea mea. Mai am puțin de mers.

Ar trebui să pot spune că s-a încheiat călătoria mea, că am învățat ce era de învățat și că pot trăi din nou dar nu-i adevărat. Dacă mă opresc acum ar însemna că am ajuns la capătul drumului așa cum am plecat, adică gol. Ar fi ca și cum m-aș da jos dintr-un tren, aș coborî în gara unui oraș necunoscut, în care nu cunosc pe nimeni și unde nimeni nu m-așteaptă și unde nici nu aș avea ce să fac. Călătoria mea a început, dar nu s-a sfârșit. O să-mi dau seama singur când va fi asta. În plus, am păstrat biletele din călătoria mea anterioară, poate voi reuși să le decontez cândva…

 

PS: Ideea acestei mărturisiri mi-a venit citind un blog și am înțeles că mai sunt oameni cu dilema drumului pe care-l au de făcut. Mi-a venit ideea participării la un concurs inedit pentru mine, respectiv „Caut coleg de blog pentru chinezu.eu”. Nu-l cunosc pe blogger, știu doar că e din Baia Mare, oraș unde mi-am hârșit și eu câțiva ani din viață. Apoi, prin această postare mă înscriu și eu în campania Heineken! Poate iese de-o bere. În cinstea nașului din trenul meu!

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*