Mihai Viteazul și punctul zero

Presupunerea absurdă că am fi în stare să ne recunoaștem toți greșelile (cele cu voie sau fără de voie) și că am avea puterea de a ne privi față în față, sau măcar fiecare în propria oglindă, nu ar rezolva decât jumătate din marile noastre probleme. Cealaltă jumătate s-ar elimina, cred, prin existența și aplicarea unor regulamente clare, mai bine-zis legi, care să dea garanția inducerii sincerității și în același timp să ne apere de suspiciunea celui care se uită la cel ce recunoaște și în acest fel își cere iertare. Cred că neîncrederea este fantasma care ne-a sfâșiat ca națiune, dacă am fost vreodată ceva cu adevărat în sensul acesta, și dacă nu cumva locul în care suntem este datorat în proporție covârșitoare întâmplării și nicidecum voinței.

Sergiu Constantinescu si Emir Kusturica

Ratarea punctului 8 al Proclamației de la Timișoara este – în sensul celor exprimate mai sus – o explicație asupra dezastrului moral în care ne-am scufundat. Lipsa unei lustrații adevărate și nu de fațadă a generat tot ce se întâmplă acum. Neîncrederea cununată cu lipsa de educație au făcut copii oribili și care se joacă printre noi, dar pe care i-am putea include în societate doar printr-un adevărat punct zero. Adică să stabilim fiecare dintre noi un nou început prin poansonarea punctului zero pe blatul mesei unde mâncăm, prin tatuarea pe antebrațul drept. Pare a fi un lucru aproape imposibil și poate că urmărindu-mă-mi veți da dreptate…

Ar trebui să acceptăm în primul rând că am venerat minciuna. Că încă ne place să trăim în ea și că ne plângem mincinoșii, că ridicăm în slăvi încălcarea legii. Să începem cu Mihai Viteazul. A luat credite pentru a-și plăti urcarea pe tron, s-a împrumutat pe unde a putut iar când a venit scadența a găsit de cuviință să-și ucidă finanțatorii. Iar noi, românii contemporani, cădem pe spate la asemenea fapte căci ele sunt glorificate în capodopere cinematografice, așa am fost crescuți, să vedem ca valabil acest mod de a executa un contract. Căci ce altceva este un contract, respectarea lui, decât o trăsătură de caracter afișată de acela care semnează. Adică așa ne respectăm noi angajamentele, adunând bancherii laolaltă și dându-le foc! Cine nu înțelege la ce mă refer să revadă filmul „Mihai Viteazul” al deja (încă) regretatului Sergiu Nicolaescu.

Inducerea acestei idei în noi, încă de când eram copii, că o regulă, un contract, o lege poate fi oricând încălcată, are efectele pe care le simțim cu toții. Să rememorăm doar ce s-a întâmplat vara trecută.

Exprimarea ideii de patriotism în aceste condiții o văd ca deosebit de periculoasă, când focul pus de Mihai Viteazul pe casa unde erau chemați bancherii (tocmai în scopul de a fi plătiți) pare a fi mai degrabă o finalizare a infracțiunii. Interesant este că, într-un mod cu totul involuntar, aș spune aproape comic, un om de televiziune care în ultima vreme mi se pare că face un pendul ciudat între OTV și B1, și mă refer la Florin Condurățeanu, aduce un argument al premeditării infracțiunii. Astfel, în demersul lui de glorificare a lui Sergiu Nicolaescu, omul cu ochelarii roșii, albaștri sau galbeni (probabil în funcție de vremuri) a mărturisit pe B1 cum regizorul adunase date deosebite de prin bilbioteci. De fapt, încă mult înainte de a începe războaiele pentru unirea țărilor românești, Mihai ar fi comandat deja un sigiliu cu stemele celor trei provincii, la nu mai știu ce meșter priceput al timpului respectiv. Poate că așa este, poate că nu, importantă este ideea de premeditare, apoi felul în care s-a respectat un contract de împrumut, lucru neobservat de realizatorul de emisiuni. (Despre efectele încălcării contractelor de împrumut este suficient a observa ce se întâmplă în Grecia…)

Destul cu ponegrirea lui Mihai Viteazul, nu vreau ca Nicoale Bălcescu să se răsucească în mormânt, marele nostru cărturar fiind un excelent biograf și scriitor dar nicidecum jurist. Important pentru discuția de față este doar felul în care a fost privit voievodul de către Europa: un aventurier!

Necesitatea unui punct zero este evidentă, dar pura afirmare declarativă a lui nu este suficientă, nevoia de legiferare a punctului devenind covârșitoare. Ar fi un prim pas spre însănătoșirea moralei, nu absoluta vindecare a ei (o utopie), iar suferința după anii de educație în spiritul despre care am vorbit mai sus ar fi mai scurtă. Și da, acesta este mi se pare a fi adevărul, cel mai mult ne lipsește LEGEA, sub toate aspectele ei…

Voi încheia cu o povestire a unuia mai deștept ca mine, care a simțit printre primii că e nevoie de lege pentru un nou început, că simplul cuvânt de onoare nu ajunge. Emir Kusturica, regizorul care a adunat ceva premii în viața lui, ecraniza în 1985(!) o poveste despre un astfel de punct zero, dar fără a-l defini exact în acest mod. În filmul „Tata în călătorie de serviciu” tratează (printre altele) tema împăcării dintre turnător și turnat. Mesa, eroul principal, a fost pârât de către amanta lui la securitatea sârbească, era vorba despre o prostie, nu discutăm acum. Omul a fost băgat la zdup și apoi „obligat să facă muncă voluntară” în mină pentru a redeveni cetățean de nădejde chiar de către cumnatul său, o altă temă despre învrăjbirea adusă de comuniști. După executarea pedepsei, când s-a întors în orășelul său, Mesa i-a impus soției sale să-și ierte fratele, să facă în așa fel ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Adică, femeia să-l ierte pe omul care a fost torționarul bărbatului său, să-l ierte pe fratele său care între timp se căsătorise cu turnătoarea primară! Extraordinar ar fi fost, o încercare sufletească nemaipomenită!

Ca să vedeți că minciuna și trădarea vine chiar din sufletele noastre, că nu avem toți puterea de a rezista ticăloșiei, mai ales dacă nu avem nici lege pentru asta, o să vă spun finalul. Mesa avea nevoie de pace între frați tocmai pentru a i-o da din nou între picioare fostei amante, celei care l-a băgat în pușcărie, ceea ce se și întâmplă la sfârșitul peliculei…

Să fie asta răzbunarea lui Mesa, răzbunarea asupra sistemului? Acesta să fie mesajul pe care ni-l propune Kusturica, să le-o tragem celor care ne-au tras-o? Sau să iertăm și să ne purtăm ca și când nu ar fi fost ură între noi?

Nu știu, s-a terminat filmul, dar e altceva decât să dăm foc creditorilor…

1 Comentariu

  1. Aceasta spoarlita a lui Sergiu Nicolaescu, din filmul Mihai Viteazu, confirmata ca adevar istoric, face si mai controversata imaginea regizorului.Poate a fost contributia lui Titus Popovici.
    O fi aflat Condurateanu de Sigismund Bathory?

Comentariile sunt închise.