Moartea ca o justificare

Aproape împotriva părerilor mele despre politică și în ciuda obiceiurilor mele publicistice, am fost determinat să încep a scrie din nou, iar dintr-un anumit punct de vedere este destul de grav că am început să mă ocup de blogul unui om politic.

Serban Ionescu în picioare. Apoi, de la stanga la dreapta Vicor Rebengiuc, Cecilia Bârbora si Adrian Ionită. Înaintea unuia dintre ultimele spectacole în Timisoara. Aprilie 2011…

În același timp, dacă într-un fel tot reintru în branșă, mă voi ocupa și de site-ul meu. Durează cam de multă vreme reorganizarea lui. Iar blogul politicianului nu este decât o stranie coincidență, adevăratul motiv care mă împinge la scris rezultă din rândurile de mai jos.

Ca să fiu sincer, mă tot gândisem de ceva vreme să scriu (chiar dacă trebuie să rup astfel din puținul meu timp liber), dar nu aveam clar definit ce să exprim, în orice caz ceva care să-mi placă în primul rând mie și mai ales să mă facă să simt că e ceva serios, că este ceva peren și să nu aștept să primesc doi lei de la vreo redacție pupincuristă. Nu, să scriu doar pentru mine și pentru cei care vor să mă citească, să am abonații mei (sună ca la ziar!), să emit părerile mele și să nu risc a mi le ciopârți sau modela vreun director de publicație pentru că „nu cadrează” cu stilul și mai ales cu proprietarul gazetei!

Că mă ocup de un blog politic, că fac din nou campanie electorală, este o chestiune asupra căruia nu dau socoteală nimănui și cei care mă cunosc știu foarte bine cum, în această direcție, sunt de fapt un mercenar. Lucrez pentru cine mă plătește! Părerile mele politice nu contează decât pentru mine, nu mi-e rușine să recunosc că în esență sunt liberal, dar nu mă regăsesc deloc printre liberalii contemporani. Am și accente de stânga, dar nu mă regăsesc nici printre ei, cei care sunt stânga românească. Cred că mai degrabă aparțin perioadei interbelice, chiar și țărăniștilor și chiar și legionarilor, atâtea tendințe se regăsesc în mine! Dar, esențial, observ cum clasa politică de acum este aproape în totalitate un eșec, o adunătură…

Ați intuit, o parte din blogul meu vreau să fie politică. Sau despre politică altfel! Apoi, cealaltă parte este destinată vieții cotidiene, așa cum o văd eu și slavă Domnului trăiesc printre exemplare despre care merită să scrii…

Se cuvine să zăbovesc asupra momentului decisiv care m-a determinat să folosesc din nou „word-ul”: e moartea actorului Șerban Ionescu. În sinea mea așteptam să-și revină, nu acceptam că este atât de gravă boala, iar astfel am ratat unul din obiectivele mele mai vechi, respectiv acela de a sta de vorbă cu el mai pe îndelete. Nu știu dacă urma să fac un interviu (o idee mai veche a mea, să fac interviuri cu românii care-mi plac mie…), dar urma să discutăm, cu reportofonul pornit ca nu cumva să-mi scape vreo idee, mai târziu, când urma să reascult discuția.

Pe Șerban Ionescu îl intuiam un om puternic, iar faptul că a dat de patru ori examen până a intrat la teatru era o chestie care mă fascina. Ideea asta de a vorbi cu el despre viața lui mi-a încolțit în minte anul trecut, în primăvară, în fața unei cafele din holul unui hotel din Timișoara. Era și Victor Rebengiuc de față, iar eu eram atât de bucuros că-i văd pe amândoi încât nu pot să descriu. Ochii mei nu-i vedeau pe ei în sine, ca oameni, nu, eu îi vedeam și vorbeam cu Ion al Glanetașului și cu Ilie Moromete, știți desigur că mă refer la roluri din filme. Mai mult (habar n-am cum de mi s-a întâmplat chestia asta!), parcă vorbeam cu Rebreanu și cu Marin Preda, atât de mult mă impresionau cei doi!

Și moartea asta m-a dat peste cap! M-a făcut să ies din carapacea mea și să scriu din nou. Măcar să încep…

Moartea asta mi-a adus aminte de o altă moarte. Era un tip din Reșița care fusese oțelar și avea pasiunea filmului clasic. Mă refer la filmul în toată regula, cu peliculă, cu developări, cu masă de montaj, etc. Știa câte ceva despre procesele chimice, despre oxidarea argintului, dar nu asta este important. Vreau să spun că și-a dat aproape toți banii pe aparatură, iar în anii aceia era o sumă. Nu se găsea mai nimic și când puteai să cumperi costa o grămadă de bani, vorbesc de salarii întregi. Oțelarul meu visa să facă filme! Nu artistice, doar reportaje cu Reșița, cu colegii lui, cu combinatul. A suferit un accident, o explozie de ceva, nu mai știu, destul că i-a distrus plămânii și a ieșit la pensie. Acum avea timp, dar nu mai putea, apoi a constatat că venise era digitală iar sculele lui nu mai valorau nimic. Nevasta îl părăsise demult, lovită crunt de pasiunea filmelor nefilmate ale soțului ei. Apoi, brusc, oțelarul a murit. Avea puțini ani trăiți…

După el au rămas sculele acelea cu care nimeni nu știa ce să facă. Și niciun film…

Ei bine, aceste două morți mă împing de la spate.