Reportaj de 1 Mai. Dorința de a fi paore

coliba salas langa Timisoara

reportaj scris pe canapea

După anii 90 afacerile cu foraje au înflorit ca ciupercile după ploaie. Pe de o parte pentru că oamenii voiau apa lor în grădina lor. Altfel, în agricultură, sistemul de irigații se ducea naibii văzând cu ochii. Era de așteptat ca fermierii să investească ei și să nu mai stea la mila statului și a vremurilor. Și chiar au făcut-o, cei care aveau bani sau acces la surse de finanțare și-au făcut foraje. Ceilalți au rămas în voia Domnului. Dacă e secetă e vai de mama lor!

Problema apariției de atâtea foraje și meseriași este însă aceea că marea majoritate sunt amatori. Nu lucrează cu acte și de aceea oferă prețuri ademenitoare. Se pricep atâta cât să dea o gaură în pământ și să bage o țeavă. Firmele adevărate care execută foraje se războiesc și cu concurența neloială a meseriașilor. Aceștia din urmă nu plătesc niciun impozit, sunt pur și simplu persoane particulare care dau găuri în pământ. Și de care nu dai când e mai mare nevoie…

Preambul

Coliba este numele dat de bănățeni locuinței lor din afara satului. Locul unde-și țin animalele, unde le este căruța și unde se duc să pună capul jos după ce și-au lucrat pământul. Unii îi mai zic sălaș. Paore este denumirea pentru țăranul autentic, denumire pentru oameni harnici și de care era plin Banatul din vechime.

Ion Copăcean este personajul principal. El a simțit întotdeauna că trebuie să fie un fel de paore. Unul așa, poate mai mult simbolic, în amintirea neamurilor lui care, într-o noapte de Rusalii, demult, în 1951, s-au dus și nu s-au mai întors. Și pentru asta se zbate el, nu doar ca să fugă de euri…

Pretextul fugii la oraș

Ne aflăm într-un sat de lângă Timișoara. Vremea e caldă, bate ușor vântul și se aud păsările. E câmpie, pământul este uscat, iar de câteva zile a început să se crape, astfel că pe alocuri arată de parcă ar fi călcâiul unui țăran din vremurile vechi; adică scorțos și spart de pliuri adânci, cu muchii albe și zdrențuite. Pe alocuri, pe pământ sunt urme adânci de roți de tractoare, s-au întărit și nu se mai pot sparge decât cu târnăcopul. La radio s-a anunțat o vară secetoasă.

Este dimineață și Ion Copăceanu aleargă cu Dacia lui veche. Se duce la oraș. De fapt, orașul este ceva simbolic, orașul nu mai este oraș iar satul nu mai este sat. Pe Ion aceste finețuri însă nu-l mai interesează, nu-și permite să se gândească la ele, iar timpul are altă valoare, acum, de când și-a luat o parcelă de pământ. Și-a cumpărat o bucată de teren în acest sat și nu mai este orășean. Dar nu a devenit nici țăran, căci locuiește într-un bloc de lângă Iulius Mall, în buricul orașului, la Timișoara în centru. La sat se duce să lucreze pământul și din când în când rămâne peste noapte.

Cum spuneam, Ion gonește cu Dacia. Din când în când pune câte o frână de se aude cum i se mișcă sculele în portbagaj. Pe stradă sunt orătănii pe care le blestemă, omul nostru îi afurisește pe oameni: „cine naiba îi lasă să-ți țină găinile pe stradă!?” Ion are nevoie urgentă de un meseriaș care să-i repare pompa submersibilă. De asta se duce la oraș, să caute un meseriaș.

Este cald, are nevoie de apă să ude semințele puse de nevastă-sa, altfel se duce naibii toată munca de până acum. A încercat să umple niște bidoane cu apă de la cișmea, dar acolo nu curge nimic. Poate din cauza secetei, poate din cauză că unii folosesc prea multă și alții deloc sau poate doar pentru că nu este. Finețuri pe care, din nou, Ion încearcă să și le alunge din cap, așa cum ar alunga un roi de musculițe sâcâitoare care i s-au adunat deasupra frunții.

Ion nu este racordat la rețeaua comunală de apă potabilă pentru că el a venit la câțiva ani după ce aceasta s-a construit. În sat nu există canalizare. Ion nu este racordat nici la rețeaua de alimentare cu energie, a preferat să-și monteze panouri solare fotovoltaice.

Este ziua de 1 Mai. Unde va găsi el un meseriaș să-i repare pompa submersibilă!? O zi tâmpită își spune omul nostru. „Nu-i decât o altă zi de trândăveală!”

Evazioniștii în privat

Suntem în Piața Badea Cârțan din Timișoara. Cam pustie, deh, e cald, e soare, e zi liberă. Suntem în fața bisericii la care se tot lucrează de câțiva ani buni. Acolo se adună navetiștii și autostopiștii. Acolo unde locurile de parcare sunt mai toate ocupate cu șoferi evazioniști, acei particulari care spun că te duc cu mașina oriunde vrei, dar cu siguranță nu vor pleca decât când toate locurile sunt ocupate. Și numai dacă toți pasagerii merg în același loc! Acest cuib de „evazioniști particulari”, cum îi place lui Ion să spună, ar trebui să ofere și o sursă de meseriași pentru pompa lui submersibilă!

Pe stâlpii de iluminat public sunt lipite afișe pe care scrie „forez puțuri de apă” și dedesubt un număr de telefon. „Forez fântâni” și alt număr de telefon. „Forări profesionale”, număr de telefon. „Vrei un puț forat?” Număr de telefon. Sunt afișe făcute la imprimantă, simple foi de hârtie de format A4 și cu litere de-o șchioapă.

Ion se plimbă de la un stâlp la altul și dă telefoane. Meseriașul îi spune: „Păi și eu tot asta fac! Am o bucată de țeavă pe care o cobor în puț, are pe ea niște cârlige de care sper să agăț cablul… Ah, păi nu cordelina s-a rupt?… Da, dar în niciun caz azi…. Nuuu, mai încercați și dacă nu reușiți ne auzim pe vineri-sâmbătă…”

Un meseriaș: „Nuuu… noi nu ne ocupăm cu asta!”

Alți meseriași nu au răspuns.

Ion se duce acasă. Adică în apartamentul lui de lângă Iulius Mall. Soția, Eugenia, îl întreabă dacă a reparat pompa, el se face că n-aude. Deschide calculatorul și începe să caute. Caută în Publi24 și în OLX, ajunge, acestea sunt site-uri pline cu anunțuri de meseriași care forează puțuri și fântâni. Dintre atâția „evazioniști particulari” Ion speră să dea de unul care lucrează și de 1 Mai. Adică unul cel mai lacom de bani, pentru care nu există trândăveala.

Cei mai mulți dintre ei nu răspund la telefon. Iar vreo trei-patru au spus că nu se ocupă cu astfel de operațiuni, ei doar forează, nu lucrează după alții!

Forumurile de discuții despre foraje nu sunt nici ele o sursă de meseriași sau firme care sunt gata să intervină oricând și oriunde. Cele mai multe forumuri sunt create și întreținute de firme sau „specialiști” în foraje care urmăresc să-și popularizeze propriile numere de telefon. Ba, de cele mai multe ori, ei întreabă și ei răspund. Un om de bună credință și care le citește cu atenție va observa cu siguranță acest lucru.

Ion înțelege că „evazioniștii particulari” nu se vor băga la lucrarea lui. Dar lui îi trebuie apă, să-și ude terenul, să aibă legumele lui, bune, proaspete și fără chimicale.

O firma de foraje a răspuns la telefon și, culmea, a venit chiar patronul. Era chiar firma care i-a făcut puțul de apă dar pe care Ion a evitat s-o contacteze. De jenă. I-a fost greu să-și mărturisească eșecul, Ion s-a crezut prea deștept și (vrând să facă economie de bani) a spus că-și montează singur instalația.

În jumătate de oră a fost scoasă pompa afară și a fost reparat cablul de alimentare electrică. Astfel că în seara zilei de 1 Mai Ion va uda vesel grădina. Nevastă-sa făcea și ea ceva, băga niște semințe în pământ. Neuitând din când în când să mai spună că dacă o asculta pe ea „nu se julea cablul acela în așa hal încât să se rupă!”

Patronul firmei de foraje, Daniel Basulescu, spune că el de 1 Mai a lucrat, după cum se vede. A dat însă drumul oamenilor să meargă la mici, căci altfel i-ar fi sărit în cap. „Nu-mi permit să-mi iau liber, iar asta nu pentru că aș muri de foame. Nu, eu am firma mea și trebuie să mă-ngrijesc de asta, ea este viitorul meu și nu sunt dispus deloc s-o las din mână. Merg eu dacă este nevoie de vreo intervenție, iar nevastă-mea nu zice nimic, căci are și ea treburile ei.”

Izvorul Tămăduirii

Ion Copăcean are 55 de ani și este un om care nu vrea să spună nimănui unde este grădina lui. „Pentru ce? Să vină hoții la mine? Eu știu ce-nseamnă dacă oamenii te simt că ai ceva. Nu prea ar avea ce să fure, dar mi-ar strica munca. Și apoi, cine să-i prindă după ce mi-au stricat poarta și gardul și mi-au spart coliba și mai ales ce poți să le faci!? Tu nu vezi în ce țară trăim!?” Așadar el, Ion Copăcean, orășean din Timișoara, se duce la parcela lui de la 20 de km depărtare și măcar acolo nu vrea să aibă grija hoților din România.

Timișoreanul a acceptat însă să stăm la taifas, să-mi povestească iar eu să public cu condiția anonimatului lui. Despre cât de anonim poți fi în România, cum te poți ascunde, asta este altă mâncare de pește. O să fierbem ciorba altădată.

Deci, omul nostru nu este pensionar, are jobul lui și este mândru cu ce muncește. A decis însă să-și cumpere grădina aceea din satul cel mai aproape de oraș pentru că simțea ceva dinăuntru cum îl roade. Un fel de chemare pe care nu și-o poate explica. Apoi, vrea hrană adevărată. Nevastă-sa și copiii sunt încântați și abia așteaptă prima recoltă.

Fiind oameni activi, cu servicii (la privat), Ion și soția lui lucrează mai greu pământul, iar asta din cauza lipsei de timp. Uneori și a lipsei de cunoștințe agricole, a lipsei de bani. Nu e ușor să ții și-o casă și-o colibă…

Cu toate astea, anul trecut au reușit să-și îngrădească „moșia” și să-și construiască o căsuță de lemn. Un kit de montaj cumpărat cumpărat de-a gata, o căsuță pe care au dat în total vreo două mii de euro. La începutul primăverii a venit o firmă și le-a făcut făcut un foraj.

Ion povestește: „Știi, eu am pornit totul de la zero, în sensul că habar n-aveam ce acte și ce etape sunt la chestia asta în care m-am băgat. La început, când m-am gândit la energia electrică, m-am învârtit pe la primărie să-i întreb cum se face, cum e mai bine, mă rog, te duci la primărie ca la locul de unde vrei și speri să primești ajutor. Iar femeile alea de-acolo mi-au spus că trebuie să am o casă adevărată ca să fiu branșat la rețeaua electrică. Nu ce am eu…”

„Apoi, trebuie să fac cerere la enel și să aștept. Vor veni să-mi tragă curentul după vreo trei-patru luni. Poate chiar șase! Și că o să mă coste o mie de euro, aproximativ. Când am auzit astea mi s-a deschis briceagul în buzunar! Zău așa. Păi în fața gardului meu sunt doi stâlpi de iluminat public. Bine, n-au becuri în ei, dar sunt, și-atunci pentru ce o mie de euro!? Și mai stau și câteva luni!? Așa am decis să-mi instalez panouri fotovoltaice. M-au costat cam jumătate de preț și nici nu mai sunt sclavul enelului. Banii ăia-mi vin înapoi și nu trebuie să-i dau eu altora…”

„Bun. Acum să-ți spun cum e cu apa. Păi, anul trecut, pusese nevastă-mea niște cartofi. I-a pus cam târziu, n-a ieșit nimic dar nu despre asta e vorba. Ne trebuia apă și aduceam cu peturile de apă de cinci litri. Am un sac cu peturi, uite-l acolo… Păi, vreau să-ți spun că apa nu curgea la cișmea. Doar dimineața devreme, d-apăi atunci eu eram la serviciu, nu vin să stau aici să pândesc cișmeaua. Și mă gândesc că oamenii din sat, care au apă din aceeași rețea au și ei aceeași problemă.

Luam apă de la Izvorul Tămăduirii, ai auzit de el? Cică e sacru, te ferește de boli și vindecă rănile, e la marginea satului. Când mă duceam acolo era mereu coadă…

Așa am ajuns la concluzia că mi-e musai să am forajul meu.

Marea problemă la foraje este însă cine-l face. Am studiat problema și am înțeles că sunt o mulțime de ageamii. În fine, am găsit o firmă adevărată. Am strâns cureaua și am chemat-o să-mi foreze și mie… Apropo, știi cât costă un foraj?”

Ion Copăcean este de loc din Banatul de munte. S-a mutat la pustă, la Timișoara, cu mulți ani în urmă, în prima lui tinerețe. Acum, casa lui e aici. Are casa lui în centru și-și mai face una la țară. Adică la 20 de kilometri. Are două mașini, un Suzuki și o Dacia veche pe post de căruță cu care lucră la grădină și la colibă.

La început îi lipseau munții, pădurile și apa rece a Carașului. Era supărat că n-avea pe ce se urca să-și pună mâna streașină și să privească-n zare, hăt departe. Cine spune că intelectualilor le trebuie multe ca să fie mulțumiți nu știe ce zice. Ion Copăcean e fericit că-i merge pompa!

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*