Scaunul pe rotile; un pai scurt pentru oricine…

blog timisoara
Să urci și să cobori dintr-un tramvai, dacă ești într-un scaun cu rotile... o muncă de Sisif...

Nu demult, în familia noastră a intrat un scaun cu rotile. A venit pe gratis. Apoi, ne-am străduit să facem și la modul real rost de unul, să împrumutăm măcar până găsim ceva la un preț mai rezonabil. Pentru că, dacă nu știți, nici noi n-am știut, un scaun cu rotile costă ceva bani.

După ce am primit un scaun cu rotile de la o vecină și ne-am dat seama cam ce calități trebuie să aibă un astfel de obiect, un veritabil mijloc de transport pentru care, sincer, societatea românească nu este absolut deloc pregătită, am identificat de unde să cumpărăm, când primim, mă rog, cam tot ce era interesant vis-a-vis de acest subiect. N-a mai fost nevoie. Cineva, de la o asociație, ne-a adus unul pe gratis.

Așa ne-am dat seama că un scaun cu rotile poate veni pe neașteptate într-o casă. Vine și aduce cu el probleme. Un scaun cu rotile, atunci când vine în casa ta, te face să vezi altfel viața. Te face să observi lucruri pe care, până atunci, nu credeai că există.

Una din chestiile astea despre care habar n-avem că există este transportul în comun. Adică, până acum câteva săptămâni, nu știam că dacă vrei să mergi cu tramvaiul și ești țintuit într-un astfel de scaun trebuie să dai telefon și să spui: „Alo, eu sunt invalid, voi fi în stația cutare la ora aceea! Vă rog să coborâți liftul și să-mi deschideți ușa.” Mă rog, ceva de genul.

Până acum câteva săptămâni habar n-aveam că există astfel de „telefoane verzi” în Timișoara. Nu știam nici că la ele nu se poate vorbi decât în intervalul orar de la 8 la 16. De parcă după amiaza, seara și noaptea n-ai fi în scaunul cu rotile. Și, sincer, când am aflat de linia verde pentru cărucioarele cu rotile, nu mi-am închipuit că astfel ai ajuns la bunăvoința dispeceratului și a vatmanului. Că dacă vrea, dacă poate, dacă nu plouă…

Nu știam nici că lucrurile sunt extrem de complicate. Există un lift, când ar putea fi o rampă pe care omul în scaunul cu rotile poate urca singur, fără însoțitor. Nu știam că și dacă rampa este la nivelul podelei tramvaiului trebuie să ai noroc să nu fie parcată vreo mașină acolo.

Până acum câteva săptămâni nici nu mă gândeam că un scaun cu rotile poate veni în casa oricui. Pe neașteptate, pe gratis sau cu bani, cu suferință și cu tristețe. Un scaun cu rotile poate veni la tine, la el sau la voi. Oricând.

Câte persoane cu dizabilități sunt în România

„Specificul activității noastre ne impune să discutăm cu reprezentanții Guvernului, ceea ce am și reușit până cu vreun an în urmă. Am avut mereu uși deschise și asta de indiferent ce apartenență politică aveau interlocutorii noștri, inclusiv cu tehnocrații puteam să stăm de vorbă. Constatăm însă că Guvernul de acum ne ignoră pur și simplu. Efectiv nu ne bagă în seamă! Probabil nu ne consideră foarte atractivi…” (Zoltan Szoverdfi-Szep, persoana de sprijin a Asociației Ceva de Spus din Timișoara)

asociatia ceva de spus in blog de timisoara

Numărul persoanelor din România care au dizabilități nu este cunoscut cu precizie. Autorii de studii avertizează că orice cifră referitoare la statistica persoanelor cu dizabilități trebuie tratată cu prudență. Astfel, față de cifra oficială (Ministerul Muncii) de aproximativ 800 de mii de persoane cu dizabilități, una mai realistă ar fi aceea de cel puțin 10% din populație. Dealtfel însăși Institutul Național de Statistică nu se mai preocupă încă din 2011 despre ocupațiile persoanelor cu dizabilități.

Asociația Ceva de Spus

Suntem în Piața Traian din Timișoara, este o dimineață luminoasă și călduroasă. La o terasă stau câțiva „profesioniști”, beau bere și trântesc tablele. La 50 de metri distanță, într-o clădire de acum 200 de ani, din când în când se mai rătăcește cineva căutând o croitorie. „Ah, s-au mutat… unde… da, mulțumesc!” Încă nu știu mulți că acolo nu mai este croitorie, nimeni nu-și dă seama că a intrat la Asociația Ceva de Spus, proaspăt mutată în centrul Timișoarei de undeva mai de la marginea orașului.

blog piata traian timisoara

Cel care intră în acest sediu, direct din stradă, cum se intra într-adevăr la birourile sau atelierele din vechiul oraș, nici nu are de fapt cum să-și dea seama că a nimerit la niște nevăzători, la oameni care se deplasează în căruciorul cu rotile, la persoane cu deficiențe mai mici sau mai mari. Nu realizează că a intrat într-un loc în care, să fim siguri de asta, nimeni nu ar vrea să fie cu adevărat!

O primă cameră, biroul, masă, laptopuri, pe pereți grafice și calendare, o ușă ce dă în curtea interioară a clădirii, o curte inundată și ea de soare. Persoane tinere, îmbrăcate decent, calm și bună dispoziție. Abia când vei face cunoștință cu Simona vei realiza, după felul în care se uită la tine că ea de fapt nu te vede. Însă te aude și poate purta o discuție cu tine. Știe lucruri pe care „oamenii normali” nu le știu, vede ceea ce ei nu pot să distingă. Și să nu mai vorbim de celelalte simțuri…

asociatia ceva de spus pe blog de Timisoara

Eli este agitată mai mereu. Împletește ceva, un fel de semn de carte. Este literata grupului, are o carte la activ care a fost lansată în mai multe orașe din România și chiar prin Europa, de exemplu la Bruxelles, la Lisabona, Londra și nu mai rețin pe unde. Vă vine să credeți!? Eli reprezintă România în asociația EPSA a persoanelor cu dizabilități intelectuale.

Eli in blog
Eli

Dan este epileptic și stă la calculator, ne monitorizează discuția și din când în când face câte o fotografie. Zoltan Szoverdfi-Szep este liderul Asociației. Un fel de cap-limpede, post vital în orice organizație care mânuiește și folosește cuvântul. Din când în când mai intră un personaj, de fapt își bagă capul pe ușă, este un tânăr îmbrăcat în salopetă. Zugrăvește prin apropiere, pe undeva prin Piața Traian dar vine și-și întreabă colegii, prietenii sau camarazii, cum vreți să le spuneți: „Să-i mai aduc cuiva ceva?” Și mai primește rugămintea de a aduce un corn sau o pleșcavița, adică hot-dogul bănățean-sârbesc…

Asociația Ceva de Spus din Timișoara este probabil un fenomen unic la noi în țară și își propune să contribuie la răsturnarea standardelor românești referitor la persoanele cu dizabilități. Mesajul lor este clar și rezultă de pe site-ul acestui grup, respectiv acela că „nu vrem mila voastră și nici banii voștri ci să avem aceleași șanse cu voi!”

Linia verde a tramvaielor

„În calea noastră stau două tipuri de piedici, spune Zoltan, încercând să explice cât mai facil scopul și esența grupului pe care-l conduce. Prima ar fi una obiectivă, care ține cont de realitate, respectiv de lipsa infrastructurii, de absența spațiilor special concepute pentru persoanele cu dizabilități. Cealaltă este doar subiectivă, izvorul ei vine din mentalitate. Adică din felul în care oamenii fără deficiențe îi văd pe ceilalți. Luptăm pe două planuri deci. Iar ambele trebuie să ducă la aceeași finalitate: egalitate de șanse pe piața muncii și liberul acces la educație!

Una fără alta nu se poate, deci degeaba am avea posibilitatea de a studia ce și cum vrem, dacă nu putem ieși din bloc, dacă nu putem merge pe stradă. Ori, aceste lucruri încep să se schimbe.”

Ca să înțelegeți ce înseamnă a fi într-un cărucior cu rotile, ceea ce vi se poate întâmpla oricând, trebuie să acceptați asta indiferent că vreți sau nu, încercați să vă închipuiți că vreți să mergeți cu tramvaiul în Timișoara. Înainte de asta trebuie să dați un telefon, există o linie verde în acest sens. Spuneți ceva de genul că sunt cutare-cutărel și voi fi în stația aceea la o anumită oră. Teoretic, apelul dvs va fi luat în considerare, vatmanul care va trece pe acolo se va ocupa de accesul dvs. în tramvai, vă va ajuta să urcați. Dar numai dacă solicitați acest serviciu între orele 8 și 16. Altfel, imobilizat fiind într-un cărucior, va trebui să vă descurcați singur cu persoana angajată însoțitoare. Dacă nu, nu, asta este!

blog de timisoara
Cat de complicat poate fi să urci intr-un tramvai…

Cei de la Asociația ceva de Spus se plâng că au fost cazuri în care mijlocul de transport în comun trece pe lângă ei. Opresc în stație pentru că trebuie să oprească dar vatmanilor le este absolut indiferent dacă omul din cărucior se urcă sau nu în tramvai.

Zoltan Szoverdfi-Szep: „Lucrurile sunt prea complicate, cu lifturi care să ridice căruciorul, cu locuri speciale în dreptul cărora să oprească ușa… și care adesea sunt ocupate de mașini parcate neregulamentar… foarte complicat! Peste tot în lumea civilizată nivelul stației este același cu cel al podelei mijlocului de transport. Simplu și eficient. Și mai ieftin!”

Relațiile cu autoritățile din Timișoara sunt relativ bune, doar că tot timpul trebuie să insistăm pe lângă ei, ca să nu uite sau ca să facă mai bine un anumit lucru. Simona: „Mie, de exemplu, acum, mi-e frică să mai ies din casă. Nu mai știu unde sunt trecerile pentru pietoni. Nu se mai aude sunetul acela specific. Apoi, am fost la Londra și am văzut că au un fel de covoare tactile. Orice nevăzător știe că acolo este o trecere…”

Universitatea de Vest din Timișoara în avangarda schimbării de mentalitate

Membrii Asociației Ceva de Spus au recurs la studenți pentru a accentua schimbarea mentalității. „Aveam în rândul nostru tineri care erau nevoiți să-și aleagă facultatea în funcție de posibilitățile de frecventare ale acesteia. Adică dacă existau rampe pentru cărucioare, ca să luăm cel mai simplu exemplu, dar facilitățile nu se opresc aici. Este absurd, greșit, discriminator să alegi o facultate pentru că acolo există o rampă pe care poți urca și intra în clădire!”

Zoltan Szoverdfi-Szep: „Mărturisesc că felul în care au colaborat cu noi cei de la Univeristatea de Vest a fost unul care ne-a încântat. Noi i-am adunat pe studenții cu dizabilități și am făcut un inventar, ce vor să se rezolve. Știți ce ne-a spus conducerea? Că să lăsăm legislația deoparte, hai să vedem ce și cum putem, acestea sunt chestiuni de bun simț și va trebui să le rezolvăm… Între timp au început și la Politehnică să se miște altfel lucrurile.”

Gabriel Marinel Pirtea, rectorul UV Timișoara: „Toate clădirile UVT sunt dotate cu rampe de acces, iar holurile și sălile de curs au fost adaptate la nevoile studenților cu dizabilități. De exemplu, persoanele cu deficiențe de vedere beneficiază de soft-uri specializate care să le ajute în procesul de învățare. În plus, aceștia pot accesa pagina de internet a UVT prin instalarea unor aplicații de tip cititor de ecran, care pot fi descărcate gratuit. O confirmare a preocupării noastre în această direcție este și primirea distincției de Cea mai accesibilă universitate din partea Centrului Euroregional pentru Democrație, în anul 2015. Aceasta a fost acordată în cadrul proiectului Dincolo de etichete.

Vlad Petcu, director general adjunct UVT: „În interiorul clădirilor unde nu există lift, pentru a permite accesul persoanelor cu dizabilități am montat un fel de șenile care duc căruciorul respectiv. Pentru persoanele nevăzătoare au fost intstalate sisteme acustice care le indică exact locul unde se află, ele nu vor putea greși niciodată sala de studiu. Din păcate, restricțiile bugetare ne-au stopat în programul deja demarat, respectiv de a amenaja locuri de odihnă și recreere între cursuri, destinația evidentă fiind persoanele cu dizabilități. La noi, din câte știu eu, sunt cam 100 de studenți cu dizabilități. Dar nu toți își declară afecțiunea, nu doresc toți să fie înregistrați ca persoane cu dizabilități…”

Statul român și noțiunea de nimic

Concret, statul român, acordă plata a 8 ore pentru un însoțitor în cazul unor persoane cu handicap sever. Și decontează două ore de tratament psihologic copiiilor cu autism, iar aceasta doar din urmă cu ceva mai mult de un an. E mult, e puțin!? „E nimic, zic cei din Asociație!”

Zoltan Szoverdfi-Szep: „Avem exemple de familii care s-au mutat din alte orașe ale țării la Timișoara doar pentru că aici sunt specialiști terapeuți pentru copiii autiști. Mai mult, avem un exemplu de familie care a venit din Spania și a început să aplice aici ce a văzut acolo. Diferența dintre noi și cei din Occident este enormă. Oricum, familia de care spun a pus la punct Asociația Învățăm cu Pictograme. Este fantastic câtă muncă depun părinții fără să aibă niciun sprijin de la stat. Ori, sănătatea cetățenilor este de fapt a întregii națiuni!”

Oricum, a mai adăugat Zoltan, oamenii cam știu în ce țară și unde ce terapii se fac. Strâng cureaua și se duc în Spania, Germania și chiar Ungaria, care stă mult mai bine decât noi la acest capitol…

Simona: „Am fost la Barcelona și acolo am aflat că părinții cărora li se nasc copii cu deficiențe sunt consiliați. Sunt învățați ce și cum să facă, li se dau sfaturi și li se spune concret cum să-și crească copiii. Altfel părinților li s-ar părea un efort inimaginabil… Și invers, când se nasc copii normali într-o familie de nevăzători, și atunci este nevoie de consiliere, de pedagogi, de psiho-terapeuți… La noi… nimic!”

Marketing și business în ierarhizarea vinurilor

Asociația Ceva de Spus nu a stat și nu și-a propus să stea cu mâinile în sân, așteptând ajutoarele de la stat. Încă de la înființare, în 2010, membrii acesteia și-au propus să fie altceva. Să nu aștepte mila ci să impună respectul. Așa a luat ființă, în 2014, Rovinhud Show, un festival inedit al vinului. Anul acesta se va derula ce-a de-a cincea ediție.

Festivalul are scopul de a asigura resursele financiare ale mebrilor asociației, respectiv de a le plăti serviciile medicale, de a plăti salariile însoțitorilor, dotare și cam tot ce se poate face cu bani. Profitul de anul trecut a fost de 20.000 de euro.

Simona este degustător de vinuri. A absolvit Universitatea de Vest și a obținut o licență în fizio-terapie. Are 32 de ani și a venit din Caraș-Severin, de la Teregova, din patria răchiei. A mărturisit că încă nu a obținut venituri din această calificare, dar vor veni și acestea, deocamdată este la început.

blog timisoara
Simona

„De ce am ales să ofer servicii de degustare de vinuri!? Poate pentru că simțurile mele sunt mai dezvoltate. Știți cum e, dacă vederea nu o am, automat corpul meu și-a dezvoltat celelalte simțuri. Dar nu doar eu sunt în situația asta, uitați, de exemplu, consiliera reginei Angliei, femeie și ea, este degustătoare de vinuri. Este limpede că omul trebuie să se dezvolte, iar dispariția sau slăbirea unui simț va impune redefinirea celorlalte…”

Membrii asociației călătoresc în toată Europa și participă la seminarii. Învață de peste tot și aduc informații și modele de urmat. Asociația Ceva de Spus, ca atâtea alte entități din România, a ales să se dezvolte singură. Să arate că se poate. Asemenea grupurilor de oameni „normali”, personajele noastre doresc în primul rând un mediu corect și nediscriminatoriu. Nu vor banii dvs., ci respect și șanse egale!

Surse statistice:

Institutul Național de Statistică

Ministerul Muncii și Justiției Sociale

Eurostat. Statistici, explicații

Rollingrains. Peroanele cu dizabilități la nivel mondial

Cornell University. Date comparative despre dizabilitatea în Europa

PS: Cred că persoanele cu dizabilități vor fi recenzate la modul serios doar atunci când, în campania electorală, vor putea fi ademenite cu mici, bere, o roată de cărucior sau o pătură din păr de cămilă pusă pe iarba de la Căcâna.

Cu excepția părții introductive, acest text trebuia să apară într-o publicație serioasă de la București. Mi-am dat însă seama (de fapt mi-am reamintit a nu știu câta oară) că la București, vis-a-vis de subiectele din provincie nu prea există interes. Voi mai povesti și altă dată despre perspectiva aceasta…

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*