Moartea ca o floare de „nu mă uita”. Ea și gândurile…

Alexandru Rethy
Alexandru Rethy hrănind un lipițan. Îi plăceau animalele, aș putea spune că le adora...

Am primit pe Facebook o inimioară roșie pentru o fotografie de-a mea. În online este un semn dacă nu de iubire sau adorație, cel puțin de multă apreciere. Venea de la Rethy, un vechi prieten de-al meu. Sau mai bine zis un fost, pentru că mă supărasem pe el și nu i-am mai vorbit. Îl ocoleam sistematic. Nu doream să mai știu de el.

Semnul lui de inimioară m-a intrigat și mărturisesc că m-am întrebat ce e cu el, ce-i veni, este cumva vreun mesaj? De ce vine asta de la el? De ce acum, după ani de zile, dacă este chiar vreun semn de împăcare…

Rethy m-a trădat odată, demult. Cred că trădările între bărbați sunt mai grele decât cele dintre un bărbat și o femeie. Eu nu l-am iertat și l-am uitat.

Cum se trimit privirile

Cel care mi-a pus aparatul de fotografiat în mână, Iosif Vaczulik, căruia îi spuneam Moșul, odată, când eram copil, m-a învățat cum să fac oamenii să se uite la mine. Adică să mă simtă. Să-nțeleagă că eu mă gândesc la ei. Nu știu de unde aflase despre asta, cât de fundamentată era teoria dar funcționa. El îi spunea telepatie. Am încercat-o.

Dacă mergi pe stradă, de exemplu, și-ți fixezi privirea în ceafa cuiva din fața ta, acela se va întoarce și se va uita în ochii tăi. Este un mod de comunicare bazat pe gânduri, pe telepatie, nu știu pe ce. Moșul spunea asta, iar eu îl credeam. Era primul meu mentor și n-aveam de ce să-i pun la îndoială cuvintele.

Mai târziu, în adolescență și în perioada de feciorie mă jucam cu chestia asta. Mergeam pe stradă și-mi alegeam câte un subiect. Țineam câțiva metri în spate și-mi fixam ochii în ceafa subiectului. (De cele mai multe ori era o fată!) Și-mi ziceam, adică o întrebam „cine ești, întoarce-te să te văd, hai, privește-mă”! Și se-ntorcea. Teoria telepatică a Moșului funcționa!

Mai târziu, peste ani, în colindările noastre, am povestit despre asta cu Rethy. El credea în astfel de experimente, ba chiar îmi povestea tot felul de întâmplări cu iz de SF. Rethy era ungur, băiat de preot reformat, avusese parte de o bibliotecă considerabilă. Știu că a citit mult și nu era cafea pe care s-o bem și să nu-mi povestească vreo întâmplare sau ce a mai auzit. Ce a citit, ce a văzut. Era o bibliotecă ambulantă.

Alexandru Rethy așa cum îl știu…

Rethy credea în teleportare, în transmisiunea emoțiilor.

În lumina a ceea ce v-am spus mai sus, nu pot să nu-mi imaginez inimioara aceea roșie decât ca pe un gând. Rethy mi-a trimis un gând. De ce?

Cum se trimit gândurile

Întrebarea mea devenise sâcâitoare. Știam că Rethy mi-a trimis un gând, dar eu nu voiam să văd, să aflu, nu doream să știu nimic de el. După ce s-a întâmplat trădarea lui am rupt aproape tot ce mă lega de el. Doar cu Judith mai vorbeam, cu soția lui, Iutka, așa cum îi ziceam toți. Vorbeam pe Facebook sau la câte un telefon. Apoi, pe neașteptate Iutka a murit. Am aflat la vreo două luni după ce s-a întâmplat.

Or, acum, inimioara lui Rethy trimisă mie avea un sens, era stilul lui. Să trimită lucruri cu sens, să facă daruri care înseamnă ceva. Iar eu nu voiam gândul lui. Rethy era în stare să fixeze cu ochii o fotografie, să se uite fix la ea și să-mi spună că se gândește la cine este-n poză și va primi un semn.

Iar eu, sunt în stare să refuz gândul lui? Dacă el se uită la o imagine cu mine, și se uită intens, îmi trimite o inimioară, eu o refuz? Am puterea, am dreptul!? Greu de crezut dar vreo două-trei zile m-am gândit la asta.

Ce înseamnă gândurile? Uneori, moarte…

V-am spus, m-am gândit ce vrea Rethy cu mine, de ce-mi trimite semne, ce vrea să-mi spună? Puteam foarte simplu să-i dau un telefon, să-l întreb ce mai face și să-mi spună ce e cu gândul lui către mine. Puteam, dar n-am făcut-o. În cele din urmă, n-am mai rezistat. Am intrat pe contul lui de Facebook. Deși, cum am spus, puteam să dau un telefon.

Rethy a murit.

Trebuia să văd ce e cu el cu câteva zile mai înainte. Acum e prea târziu.

Am aflat și de ce a murit: Covid-19! S-a chinuit. A avut una dintre cele mai severe forme de boală.

Ciudat cum după ce pierdem pe cineva, după ce cineva cu care am împărțit bucurii sau necazuri, dacă moare, nu-i mai ținem minte decât bunătatea. Nu ne mai amintim decât veselia lui. Invariabil, ne inundă tristețea. Ne pare rău și am vrea să întoarcem timpul, să lăsăm de la noi, să mai facem ceva. Ce? Ireparabilul s-a produs.

Nu se mai poate face nimic. Decât să ne amintim. Și să ne gândim la ce ar mai fi vrut să spună…

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*