Să mor o tânără speranță!?

ciocanitoare blog Timisoara
Ciocanitoarea mi-a intrat in casă si i-am dat sa bea apa dintr-o scrumieră. Apoi si-a dat cu capul de geam, a căzut amețită și a răpus-o motanul. N-a murit de sete ci de pisică. A murit însă în primul rând pentru că n-a mai zburat!

Sunt unii care spun că pandemia asta va face multe schimbări. Și că lumea nu va mai fi la fel. Poate. Dar cum va fi? Mai bună? Mai bună pentru cine? Eu, dacă stau și mă gândesc, cred că va fi cam tot așa. Lumea nu se poate schimba, adică ce să schimbi? Să fim serioși. Oamenii tot ăia vor fi. Vreți să spuneți că dacă un om n-a citit în viața lui decât bilete de tramvai, va pune acum mâna pe cărțile lui Marin Preda? Pe naiba.

Vreți să spuneți că oamenii vor fi mai buni la suflet? Că generozitatea și corectitudinea vor fi chestii la ordinea zilei? Că-ți vor da din plăcere din ceea ce au ei și vor spune să dai și altora? Iar cei ce primesc de pomană se vor grăbi să dea o firimitură și celor care n-au nimic, chit că ăia fără de niciunele au fost niște trogheri toată viața și au tăiat frunze la câini?

Adică și de ce să le dai ceva? Dacă ei au frecat menta de dimineață până seara, să vină acum după pandemie o resetare generală, gata, de acum la muncă, ce-a fost a fost! Că aceia tineri se vor uita la vârstnici altfel decât la niște buni de coronavirus!? Astea-s vrăjeli. Bune de un Isus cu smartphone și abonament la Digi.

Nu se va schimba nimic. Poate doar vor fi mai mulți demagogi, mai mulți trăncălăi și mai mulți tâmpiți și tot mai mulți cretini care nu știu să citească. Mai ales că, acum, iată, aud că poți trece clasa cu doar două note și fără să mergi la școală. Doar nu vreți să spuneți că se face școală la televizor, că elevii își fac temele și părinții îi verifică. Aceiași părinți care, zău, credeți-mă, n-au mai multă minte decât progeniturile. Că nici ei n-au citit altceva decât etichete de bere.

Bătrânețe fără tinerețe…

Bun, acum să m-apropii de subiect. Eu am avut senzația mai mereu că sunt privit ca un ciudat. Un ireal. Căci dacă un individ de 30 de ani stă acasă și lucrează pe computer este un lucru firesc. Dar eu, care mă apropii de 60, ar trebui să-mi văd de treburile mele și să fac ceea ce se cuvine.

Adică s-ar cuveni să mă ocup de legume, să dau de mâncare la nepoți, să aduc nisip pentru pisică, să-mi cumpăr Bilomag Forte ca să nu uit unde mi-am pus ciorapii și să tac naibii din gură. Adică să pricep odată că e timpul să mă retrag din sportul ăsta, să termin cu țăcăneala la tastatură în miez de noapte, să nu mai visez cai verzi pe pereți…

Poate și mie mi-ar plăcea să merg prin lume și mă opresc unde mi se scoală, să zic ceva de genul „oau, ce mișto e aici, voi sta o toamnă, apoi mă duc spre sud!” 

Munca la computer, online, de acasă, să fii independent, să fii freelancer, păi astea-s tată pentru tineri! Să vrei să fii stăpân pe situație, să nu depinzi de banii nimănui, să ai respect pentru munca ta asta ar fi valabil pentru tineri. Doar ei au voie să aibă carieră! Doar la 20-30 de ani se pune problema asta, eu, la 60 de ani, ar trebui să aștept să-mi vină Covida!

Dar cine ar putea să-mi spună mie că sunt terminat, că-s ca bateria Elba? Cine să decidă că sunt gata și m-am dus? La ce vârstă se face asta, când nu mai ai voie să fii călător, să „vagabondezi” cu un aparat foto la tine și să-ți notezi doar un cuvânt că restul ți-e în cap? Să faci pe ziaristul adică, sau vagabondul sau totuna este, că noțiunile se confundă și creează panică…

Cine-mi poate spune mie că sunt bătrân? Cine are dreptul și înțelepciunea de a stabili senectutea și care ar fi semnele de bătrânețe?

Blogger în apus de soare

Și ce m-apucă pe mine? Hai să-mi promovez blogul, un site mic în care scriu câte-un text pe lună, că nu prea am timp de mine, tot pentru alții scriu! Ba, scriu mai rar de-o dată pe lună în Fotografii supraelastice – blog din Timișoara. Și hai să-l înscriu în grupul bloggerilor din Timișoara, nu? Așa este normal! M-am înscris la categoria blogger din portalul timișoreni.ro. După câteva ore mi-au aprobat înscrierea, dar nu mi-au trecut adresa blogului meu. N-au strecurat nicio vorbuliță despre blogul meu. Că dacă dă cineva de mine să nu mă citească.

blogger din Timisoara
Dacă vă uitați la bloggerița asta, vedeți că ei i-au trecut adresa site-ului. Păi asta contează, adresa blogului, că nimeni nu stă să caute pe internet oare unde scrie tipa asta…
blog din Timisoara
La mine nici urmă de adresă de blog. Cum v-am spus, toți ceilalți au, la mine nu vor să pună. Nu-mi bat capul, dar ideea de cenzură este ca un vierme, ar trebui să ne ferim de oroarea asta…

Nu este omisiune, știu sigur că nu vor să mi-l expună. Adică bănuiam asta, mă gândeam că nu mă vor lăsa ei să apar așa, din senin, în rândul blogger-ilor. La Covidă cu mine, ce naiba mai vreau!? Deși, sincer, nu știu ce m-a apucat, că oricum era un site pe care-l neglijam, dar era al meu și dintre toate pe care le am ăsta mă reprezintă mai bine.

Ideea de a spune „la mai mulți altora” că am un blog la care țin a venit poate ca un răspuns la pandemie. Cred că m-a luat fiorul, dar dacă până la toamnă o să crăp? Ei? Și-atunci, zic eu, ia să mai băgăm câte-un text, ia să mă mai fudulesc puțin! Cred că de-asta… cred că vreau să mor mai încet și dacă tot e să mor măcar să fie de tânăr. Nu vreau să crăp când încep să dau la rațe dacă beau o bere și să mă pârțâi în drumul spre Auchan.

Nu-i vorbă că sunt publicat, adică am fost la viața mea, am scris și mi s-a tipărit, dar parcă tot nu mi-e destul. Asta cu publicistica e o boală. Fiecare se crede mai bun decât altul, fiecare vrea să fie doar el. Chestiune de profesie poate, pagina întâi este un simptom al bolii. Eu îl am. Nu suport să fiu într-a doua, toată viața mea activă de ziarist am vrut doar pagina întâi. Și, dacă se poate, să scriu doar eu ziarul!

În fine, acum e tardiv de târziu zbuciumul meu, vorba mea din tinerețea juvenilă. Toate chestiile astea nu au rost, cenzura de la timisoreni.ro a zis că eu trebuie să stau cuminte. Alții tre să scrie, eu am avut vreme până acum și ce dreaq mai vreu!?

Acum înțelegeți de ce nu dau doi bani pe schimbarea asta a lumii într-una mai frumoasă.

Hai să mâncăm bătaie!

Bun. Și acum vine partea tare. Cenzura asta de la timisoreni.ro este o domnișoară bătrână. Așa cred eu. O femeie la care patu-i miroase a mucegai iar bucătăria-i plină de conserve cumpărate. (Eu toată viața m-am ciondănit cu astfel de muieri, nu știu cum dreaq mi-au ieșit atâtea-n cale!)

Or, domnișoara asta bătrână este simbolul veșniciei. Ea simbolizează permanența lumii. De aia n-o să crăpăm cu toții, vor scăpa câteva exemplare dintre noi care și-o vor pune în draci și specia se va perpetua. Omenirea va exista și datorită donșoarelor acestea, nu că ele ar face copii, ci pentru că toți care dăm de una de-asta ne rugăm duminica-n biserică: Doamne dă să nu fac un copil așa de rău ca ea!

Eu  am avut viteză mare de când am intrat în presă. La două săptămâni după ce m-am angajat am avut rubrica mea. Nu trebuia să fac nimic decât să scriu. Să plec pe unde mă taie pe mine capul și să scriu ce-am văzut. Atât. Restul, despre amenzi de circulație și programul de la casieria la renel puteau să scrie alții…

Aia a fost vremea mea cea mai frumoasă.

Și să vă spun o poveste. Adevărată. Se făcea că eram într-un sat ascuns în Pusta Banatului. Eram la școală. Stăteam pe coridor și așteptam să se sune de pauză, cred că trebuia să mai fie vreo juma de oră până atunci. Și numai ce se deschide o ușă de la o sală de clasă și iese un copil abia trăgându-și o căciulă peste urechi și ferindu-se cu mâinile de niște palme care se abăteau mereu asupra capului lui. Cu nemiluita. Copilul lua bătaie de la profesor! Desigur că o fi făcut el ceva, mă gândeam eu în capul meu de reporter rătăcit, doar nu-l bate de pomană!

Și-i trăgea profu câte-o labă peste cap, puștiul se apleca, încerca să pareze altă palmă, își acoperea urechea, în fine, cam cum se dă la țeastă când cotonogești pe cineva. Cei mai în vârstă știu desigur cum te băteau profesorii la școală dacă făceai prostii. Mi-aduc și eu aminte de „castanele” pe care le luam în cap de la unul care avea un ghiul și-i făcea o plăcere teribilă să-ți dea câte una și să te-ntrebe „acuma ții minte?” Și toată lumea zicea că da, că acuma știe numai să nu mai primească un ghiul. 

Revin. Și urla profesorul „mai faci?” Ăla micul urla și el „nuuuu, numa’ nu mai dați!” Și zice proful „aici să stai, în genunchi cu mâinile sus!” Și-l pune lângă o fereastră și intră înapoi în sala de clasă.

Deși eram acolo și mă holbam nu m-a băgat nimeni în seamă!

După ce intră profu-n clasă mă duc spre copil și-l întreb: dar ce zmău ai făcut? Iar ăla mic zice că și-o scos mâncarea din bancă și-o-nceput să mănânce în timpul orei! Iar eu, mirat, întreb: păi ce-ți veni? Puteai s-aștepți pauza, nu te-ai gândit că-l superi? Atunci vine replica puștiului care era gata-gata să mă facă să-i trag și eu una. Zice elevul: dar mai dă-l dracu’ și ce-are dac-am mâncat?

Păi eu, așa cum mă cunosc, dacă eram profesor și un kkt de copil și-ar fi scos mâncarea să mănânce la ora mea, păi eu îl băgam cu capu-n veceu. Probabil că geșesc, că nu asta e metoda de educație, dar am crescut cu castane luate-n cap pentru orice pârț. Da, probabil aici trebuie făcută schimbarea, în fine…

I-am făcut o poză copilului, cum stătea în genunchi, pe coridorul unei școli, ce-a urmat după aceea nu mai contează. Abia așteptam să mă întorc să-mi scriu reportajul.

Cenzura ca o domnișoară bătrână 

Ziarul la care lucram atunci trecea printr-o perioadă de schimbări. Fusese numit un nou redactor șef, un nou director, ajustări la linia editorială, chestii din astea. Simțeam eu că e ceva-n neregulă cu rubrica mea, că prea se lega șefimea de textele mele. Or, directoarea cea nouă, o domnișoară bătrână, când i-am dus textul s-a uitat chiorâș și mi-a spus… „iarăși mi-ai adus un reportăjel! Matei, nu te-nveți minte… Sper că nu-i de pe bulevardul Paulista!”

Și mi l-a hăcuit donșoara de nu mi-am mai recunoscut scrisul. A scos, a tăiat, a băgat, iar din burta ei virgină a ieșit o varză. La sfârșit, după ce citeai reportajul, se-nțelegea că elevii de la țară pleacă flămânzi de-acasă, din satele și cătunele lor. Merg 10 kilometri pe jos și, după ce că ajung lihniți obosiți, mai iau și bătaie dacă nu vin cu lecțiile făcute! Ceva de genul…

N-o mai lungesc. Pretextând că textul trebuia scris „la gaură” (adică o lungime care era stabilită dinainte, programată cum s-ar zice) și că eu niciodată nu țin cont de ce-mi zicea secretarul de redacție, de parcă el era scriitorul și nu eu, donșoara a spus că textul meu nu are niciun mesaj nobil. Că probabil n-am eu putere de comunicare. Am o exprimare jalnică, și ce, aia-i poză? Un copil în genunchi cu mâinile sus, cine poate să creadă asta!? În fine. Peste două luni, după alte câteva reportăjele, donșoara a ajuns unde a vrut, mi-a desființat rubrica. La ce să mai apară? Gata cu ea..

Pentru mine, comparația cu cenzura de la timisoreni.ro este foarte evidentă. Amintirea aceea de la începutul anilor 90, dintr-o școală ascunsă de la țară, mă face să-mi închipui cenzura ca o domnișoară bătrână. Și cum am spus, acest tip de femeie este simbolul (și motivul în același timp) permanenței omeniriii.

Dar, din nefericire, dacă ne întoarcem acum la cenzură, nu vom ști în veci de ce s-a inventat rahatul ăsta și la ce folosea. Or, cenzura seamănă cel mult cu un lucru făcut cel mult pe jumătate. Cam așa cum e și cu țara asta, cu jumătăți de oameni care ne conduc…

Cenzura va face ca aceia tineri care au talent să nu se poată exprima. Să fie mereu niște tinere speranțe, să nu se împlinească niciodată. Vor fi ca fotbalistul Mutu, o tânără speranță dar care n-a avut noroc în viață! Or, eu de exemplu, dacă m-aș apuca acum de blogger-it, de ce să fiu interzis? De ce să fiu eu o tânără speranță care nu se poate exprima? Putem invoca motivul că la vârsta mea trebuie să mă ocup de lucruri mai serioase? Cine ar putea avea acest drept și pe ce criterii!?

De ce să mă interzică pe mine, din nou, o domnișoară bătrână de la timisoreni.ro? Cine-i dă ei acest drept de viață și de moarte blogger-istică? În fine, nu mai discutăm chestia asta. Nu mă surprinde și am trecut prin prea multe ca să mă agit dintr-atât. Infarctul să-l fac din alte motive, nu pentru o donșoară bătrână dintr-o redacție ad-hoc.

Or, portalul ăsta nu reprezintă nici măcar o idee din ce înseamnă publicistica românească. De fapt nu reprezintă nimic în sensul acesta. Este de semnalat însă ideea că undeva, cineva, poate decide dacă ești bun sau nu, poate spune că tu trebuie sau nu să fii publicat. Or el, sau ea, vă spuneam că-i domnișoară bătrână, poate nu e-n stare să citească decât bilete, dar are dreptul de a decide. E ca un fel de dragnea sau de dăncilă dacă vreți…

Cum se omoară un gândac…

Nah, se făcuse dimineață când scriam și m-am dus la bucătărie să-mi fac un ceai. Puii mei, un rus în chiuvetă! Știți, gândacii ăia mici de bucătărie, or fi având ei alt nume dar eu de „ruși” îi știu. M-am enervat, că nu trecuseră decât câteva zile de când credeam că le-am exterminat neamul, acest blestem al blocurilor comuniste, alea din vremea cenzurii adevărate…

Și-i dau rusului un bobârnac să intre în sifonul de la chiuvetă. Na fir-ai al dracului, dute-n mă-ta pe canalizare! El, nu, iese afară. dau drumul la apă să se ducă, mă gândeam că-l înec. El, după ce închid robinetul, iese din nou. Ptiu!

Mă enervasem. Iau ibricul de pe foc și-i torn apă fierbinte în cap. Rusul cade amețit pe o gaură de la sifon. Aoleu, mi-am amintit eu, dar am un sifon de plastic! Dintr-un fel de țeavă de aia ca furtunul de la aspirator, dacă se topește și fac inundație? dau rapid drumul la apă rece să nu mi se topească sifonul.

După un timp, iese și rusul!

Am astupat găurile de la chiuvetă cu niște coji de lămâie să nu se mai scurgă apa și i-am turnat rusului în cap toată apa fierbinte de la ceaiul pe care mi-l pregăteam. Eram convins că gata, l-am ucis! Scot dopurile de lămâie și dau drumul la apă rece. S-a dus rusul.

Și pe când gâlgâia sifonul meu mi-am dat seama că semăn cu rusul ăla. Adică tot așa a făcut cu mine și domnișoara bătrână de demult. A crezut că mă face să renunț, că mă omoară cu scrisul la gaură. Scrisul ăsta la gaură e ca o apă fierbinte pe care ți-o toarnă cineva în cap. Nu-ți poți face nicio idee sub stresul că mai ai la dispoziție 100 de cuvinte, mai 50, mai 10, gata, punct că altfel taie secretarul…

Donșoara a crezut și ea că voi renunța și mă voi căra dracului de-acolo! Ei bine, nu, se vede treaba că eu sunt mai încăpățânat și mai rezistent ca rusul ăsta pe care tocmai l-am ucis.

Și dintr-odată mi-a părut rău de bietul gândac. Ca și cum mi-ar fi părut rău de mine. Mi se umeziseră ochii. Am așteptat câteva minute să iasă din măruntaiele canalizării. Dar, nu! L-am omorât de-a binelea.

A murit. O fi fost gândac tânăr, bătrân!? N-a apucat și el să mănânce singur un biscuite, nu l-am văzut pe laptopul meu, nu s-a urcat pe perdea, nu a intrat în casetofon sau radio, a murit în anonimat. Ca o tânără speranță a gândacilor… Așa murim cei mai mulți dintre noi: tinere speranțe. Și eterne. Doar că unii nu vor! Și unii chiar scapă…

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*